La câteva săptămâni după referendumul privind Brexit-ul, un prieten care a votat pentru plecare mi-a spus ceea ce considera el cel mai mare beneficiu. „Nu vom mai avea de auzit niciodată despre imigrație”, a spus el. Logica era că, dacă oamenii ar obține controlul granițelor pe care îl doreau, politicienii nu ar mai putea folosi imigrația ca instrument politic, iar țara ar putea în sfârșit să se concentreze pe alte probleme importante. Inutil de spus, această predicție s-a dovedit a fi spectaculos de greșită—atât de mult încât nici măcar nu a mai fost nevoie să revenim asupra conversației.
Asta pentru că dezbaterile despre imigrație nu funcționează așa. Mereu se mișcă porțile. Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decât faptul că Nigel Farage a obținut exact ceea ce a spus că vrea—Marea Britanie părăsește UE și pune capăt liberei circulații—doar pentru ca o nouă controversă legată de imigrație să izbucnească, cu Reform UK pretinzând acum că sunt singurii care o pot rezolva. Nu este niciodată suficient. Uitați-vă la măsurile din ce în ce mai dure din SUA, unde plasa se lărgește constant. În câteva luni, aplicarea legilor privind imigrația s-a extins atât de agresiv încât chiar și imigranții cu acte și fără acte se tem să iasă din casă pentru cumpărături sau muncă, iar trupele Gărzii Naționale patrulează pe străzi.
Începe cu granița—portretizată ca atât de poroasă încât necesită forță la nivel militar pentru a o poliția și pedeapsă maximă pentru cei care o traversează. Persoanele care încearcă să intre sunt adesea etichetate ca „invadatori” intenționați să săvârșească infracțiuni sau exploatare. Politicienii de dreapta din Marea Britanie au folosit cuvântul „invazie” de ani de zile. După ce Donald Trump s-a întors la putere, a formalizat această idee, extinzând protecția constituțională împotriva invaziei pentru a include imigranții.
Granița de sud a SUA este acum atât de militarizată încât vehiculele blindate odată staționate în Irak sunt dislocate acolo. Traversările graniței scăzuseră deja înainte de președinția lui Trump, dar scăderea s-a accelerat sub administrația sa. Până în aprilie anul acesta, traversările au scăzut cu 94% față de anul precedent. Este suficient? Nu. Pentru că numerele nu contează cu adevărat—ideea este de a menține un spectacol dramatic de forță. După cum a spus generalul de brigadă Jeremy Winters, „Conținerea este la 95%. Dar 95% nu este 100%.”
Ceva similar se întâmplă în Marea Britanie, unde unele outlet-uri media au sugerat chiar „diplomația canonierelor” ca răspuns la sosirile cu bărci mici—care au constituit doar aproximativ 4% din totalul imigrației în Marea Britanie în 2024. Aceste răspunsuri sunt despre poziționare politică, nu despre rezultate practice.
Și nu se oprește acolo—de fapt, nu poate. Dar despre cei care sunt deja în țară? Sub noile legi care îi împuternicesc pe cei din Imigrație și Vamă (ICE) din SUA, toată lumea de la imigranți fără acte la rezidenți legali a fost arestată, chiar dacă administrația susține că „criminalitatea” este principalul criteriu. ICE este pe cale să devină cea mai mare forță de poliție din SUA, iar arestările sale agresive în public—uneori implicând grenade orbitoare și confruntări—creează aparența unei probleme masive, de nerezolvat, mai degrabă decât să o abordeze. Trump a promis să deporteze milioane, iar dacă acele milioane nu există, vechile legi pot fi reinterpretate pentru a se întâmpla.
Similar, Farage a spus că, după ce va deporta automat toți cei care sosesc cu bărci mici, ar viza să îndepărteze 600.000 de oameni pe parcursul unui parlament de cinci ani. Acest număr, la fel ca al lui Trump, pare arbitrar, totuși întregi planuri sunt construite în jurul lui. Calea duce doar într-o singură direcție: către agenții de aplicare a legii mai mari, rescrierea legilor și redefinirea a ceea ce înseamnă a fi rezident legal. Este ușor de prevăzut un viitor în care chiar și cei care au sosit neregulamentar, dar cărora li s-a acordat ulterior permisiunea de a rămâne, ar putea fi țintați. A rămâne în țară ar putea deveni în cele din urmă ilegal, iar cei afectați ar putea fi apoi incluși printre așa-zișii „invadatori”. Dacă asta sună ca o speculație dramatică, nu ați urmărit cu atenție.
Odată ce un climat se instalează, în care o națiune se luptă cu imigranții la granițele, pe străzile și la locurile de muncă, ce poate împiedica această ostilitate să se extindă la cetățenii britanici? Însăși ideea de britanic se schimbă deja, unii redefinind-o pentru a însemna pur și simplu „născut în Marea Britanie”. Când academicianul Matthew Goodwin notează că „mai mult de 50% din locuințele sociale din Londra sunt acum ocupate de persoane care nu sunt britanice”, el se referă la cei care nu s-au născut în Marea Britanie—mulți dintre care sunt cetățeni naturalizați. Acest accent pe o populație non-nativă fără drepturi sfârșește prin a arunca incertitudine chiar și asupra celor care dețin cetățenie. Rezultatul este că familiile mixte—cu cetățeni și non-cetățeni—sunt legate de cei mai puțin protejați dintre ei. În SUA, chiar și cetățenii, inclusiv copiii în unele cazuri, au fost deportați ca parte a măsurilor severe.
S-ar putea argumenta că faptele sau numerele reale nu contează cu adevărat, pentru că hotelurile pentru azilanți provoacă furie și bărcile mici fac oamenii să se simtă copleșiți. Este treaba politicienilor să abordeze preocupările publice și să îi întâlnească pe oameni acolo unde sunt. Dar asta presupune că opiniile publicului sunt statice, nu modelate de influențele politice și media care amplifică senzația de criză și apoi împing spre măsuri tot mai dure. Când Keir Starmer a ținut un discurs important prezentând planuri de a cere migranților să „câștige” dreptul de a rămâne, titlul Daily Mail a strigat: „FĂRĂ LIMITĂ PENTRU MIGRANȚI ÎN MĂSURILE LABURISTE”.
Asta pentru că întrebarea esențială în crizele de imigrație nu este „câți sunt prea mulți”, ci „câți de puțini sunt suficient de puțini”. Răspunsul, pentru unii, este „mai puțini decât zero”. Și din moment ce acest lucru este imposibil, indiferent cât de extreme devin promisiunile, soluțiile sau politicile, ele nu vor simți niciodată suficiente. De fiecare dată când se ia o acțiune decisivă—fie Brexit, intensificarea deportărilor sau deployarea marinei—un cor va insista că acestea sunt compromisuri necesare, doar pentru a trece rapid la următoarea cerere atunci când apare.
Nesrine Malik este columnist la The Guardian.
Întrebări frecvente
Desigur, iată o listă de întrebări frecvente despre subiect, prezentate într-un ton clar și natural.
Întrebări de nivel începător
Î: Ce înseamnă „Votează pentru Brexit pentru a opri bărcile”?
R: A fost o promisiune făcută în timpul campaniei pentru Brexit că părăsirea UE va permite Regatului Unit să-și controleze integral granițele și să oprească bărcile mici care transportă migranți peste Canalul Mânecii.
Î: Cum era supposed Brexit să oprească bărcile?
R: Ideea era că, prin părăsirea UE, Regatul Unit ar putea pune capăt liberei circulații a persoanelor și să-și creeze propriile legi de azil mai stricte, făcând mai dificil pentru oameni să intre ilegal în țară.
Î: A reușit Brexit să oprească bărcile?
R: Nu, numărul traversărilor cu bărci mici a rămas ridicat sau a crescut de la finalizarea Brexit-ului. Acest lucru se datorează faptului că bărcile provin în majoritate din țări care nu fac parte din UE, așadar Brexit nu a afectat direct rutele sau motivele acestor traversări.
Î: Care sunt țintele mobile menționate?
R: Se referă la modul în care obiectivele guvernamentale declarate privind imigrația continuă să se schimbe. De exemplu, accentul s-a mutat de la o țintă specifică de migrație netă la oprirea bărcilor, apoi la deportarea persoanelor către Rwanda, pe măsură ce fiecare obiectiv anterior nu a fost atins.
Întrebări avansate/detaliate
Î: Dacă Brexit i-a oferit Regatului Unit controlul asupra granițelor, de ce se mai întâmplă traversări cu barca?
R: Deși Brexit i-a oferit Regatului Unit autoritatea legală de a-și crea propriile legi privind imigrația, nu a rezolvat provocările practice. Bărcile reprezintă o problemă internațională complexă care implică traficul de persoane, dreptul internațional privind azilul și cooperarea cu alte țări, precum Franța.
Î: De ce par oponenții niciodată satisfăcuți?
R: Criticii susțin că soluțiile guvernului, cum ar fi planul de deportare către Rwanda, sunt costisitoare, neetice, ilegale conform dreptului internațional și nu abordează cauzele profunde ale migrației. Aceștia doresc soluții axate pe rute legale sigure și cooperare internațională, pe care guvernul a ezitat să le urmeze pe deplin.
Î: Ce este planul Rwanda și cum ar trebui să funcționeze?
R: Este o politică de a trimite unii solicitanți de azil care sosesc ilegal în Rwanda pentru ca cererile lor să fie procesate acolo. Dacă li se acordă statut de refugiat, aceștia vor rămâne în Rwanda, nu în Regatul Unit. Guvernul spune că acest lucru va descuraja oamenii să facă călătoria periculoasă. Planul este în prezent blocat de contestatii juridice.
Î: A scăzut imigrația generală de la Brexit?
R: Nu, imigrația netă în Regatul Unit a atins niveluri record după Brexit. Acest lucru se datorează în principal unor factori neașteptați, cum ar fi programele speciale pentru ucraineni și Hong Kong, precum și creșterea numărului de studenți și muncitori din afara UE.
